Curajul de a simți frica

„Curajul nu este absența fricii, ci capacitatea de a trece dincolo de ea."  Nelson Mandela

Le promitem copiilor acadele ca să meargă la doctor, ca să nu mai plângă. Îi mințim despre locul în care mergem, doar ca să nu stăm cu frica lor până acolo. Le spunem cât mai multe glume ca să râdă și să nu plângă de frică. Insistăm că sunt deja copii mari și curajoși. Râdem că nu mai sunt bebeluși. Le dăm acadele la sfârșitul recoltării analizelor pentru că nu au plâns și au fost curajoși. Pentru băieți e și mai rău: băieții nu plâng și nu le este frică. Insistăm că celor curajoși nu le este frică și considerăm frica un atribut al celor slabi, iar curajul o virtute.

Facem asta și cu adulții. Anihilăm orice dovadă de frică la noi, chiar și atunci când înghețăm de teamă. Ne explicăm frica – ba exagerând pericolul, ba inventând o poveste de groază în spate – orice, numai să nu părem lipsiți de curaj. Preferăm o minciună confortabilă.

E greu să stai cu frica celuilalt pentru că nu poți sta cu propria frică. Și atunci dăm sfaturi. Cum să nu-ți fie frică. Cum să te uiți la colegul care a fost „curajos” și nu a plâns. Lăsăm impresia că cei din jur sunt plini de curaj și că lipsa fricii este în sine o valoare. Ca și cum în asta ar consta curajul.

În căutarea curajului

Cuvântul curaj derivă din francezul coeur, care înseamnă inimă. Inima era considerată odinioară locul emoțiilor și al puterii de caracter, deci curajul implică acea capacitate de a rezista dificultăților fără a ezita și de a face ce trebuie făcut, indiferent de consecințele înspăimântătoare ale acelor lucruri (Akhtar, Sursele bucuriei, 2018, Editura Trei).

Așadar, curajul nu înseamnă să nu îți fie frică, ci să ai puterea de a recunoaște că îți este frică și să mergi mai departe. Copilul înspăimântat va merge la stomatolog, la medic, la analize, dar are nevoie să îi fie permis să simtă frica nu să îi fie rușine pentru ea și să o ascundă. În loc de „nu ai de ce să te temi”, „nu mai plânge” sau „doar bebelușii plâng” copilul așteaptă „știu că îți este frică și sunt aici cu tine” sau „poți plânge și tot curajos ești” ca să nu fugă de emoții ci să fie susținut în trăirea și trecerea prin aceste emoții.

Trei reacții la frică: curajul, contrafobia și lașitatea

Akhtar aduce în discuție trei moduri în care oamenii răspund fricii: curajul, contrafobia și lașitatea.

Curajul înseamnă să perseverezi în ciuda fricii. Frica rămâne ca și emoție, însă persoana merge înainte. Desigur, mersul înainte nu presupune să faci acest lucru fără a analiza consecințele activității sau pentru a demonstra celuilalt cât de mare este curajul tău ci presupune perseverența în a face ceea ce-ți dorești sau ceea ce este necesar.

Contrafobia se referă la efortul inconștient prin care o persoană desfășoară și chiar caută activități care îi trezesc teamă și anxietate. De ce face asta? pentru că anxietatea nu a fost nedepășită și persoana încearcă să o controleze prin repetare. Vedem contrafobia la cei care conduc cu mare viteză deși le este frică, la cei care fac alpinism deși se tem de înălțime sau la cei care transformă riscul într-o mască a puterii. Comportamentul contrafobic apare mai des la bărbați pentru că acestora li se spune de mici că trebuie să fie curajoși, să nu le fie frică sau desigur bine-cunoscuta replică "bărbații nu plând niciodată".

Lașitatea implică retragerea din fața unor amenințări reale sau plauzibile. Persoana se retrage din luptă, cedând fricii înainte ca aceasta să înceapă.

Copilul, în funcție de cum a fost tratat în copilărie și dacă i s-a permis să îi fie frică, poate dezvolta unul dintre aceste comportamente: fie va persevera în ciuda fricii; fie nu va ține cont de frică și va acționa nesăbuit; fie se va retrage din luptă înainte ca aceasta să înceapă.

Curajul adevărat

Un copil curajos nu este cel care nu plânge la analize. Este copilul care tremură, care poate plânge, care își strânge mâinile și spune „mi-e frică”. În felul lui, el dă dovadă de curaj: își înfruntă disconfortul, durerea și reacțiile corpului, fără să le lase să-l oprească.

Un exemplu sugestiv este Moana, un film de animație Disney despre o adolescentă curajoasă, fiica unui șef de trib dintr-o insulă polineziană, care este aleasă de ocean să își salveze poporul. Moana simte îndoială, teamă și nesiguranță în fața necunoscutului, mai ales atunci când drumul ei o îndepărtează de siguranța familiei și a tradiției. Cu toate acestea, nu așteaptă să-i dispară frica pentru a acționa, ci învață să meargă mai departe în ciuda ei. Frica nu este un obstacol în sine, ci un companion inevitabil al oricărui proces de creștere și transformare.

La fel și adultul curajos: nu este lipsit de teamă, ci învață să trăiască împreună cu ea. Merge la medic deși inima îi bate mai repede din cauza anxietății dând dovadă de curaj fizic, spune adevărul deși riscă respingerea, face schimbări importante în viață chiar dacă nu are garanții. Aici apare curajul moral — puterea de a face ceea ce este corect, chiar și atunci când este incomod sau costisitor. Și tot aici trăiește curajul intelectual: disponibilitatea de a-ți pune întrebări, de a-ți recunoaște îndoielile, de a-ți schimba perspectiva și de a învăța ceva nou, chiar dacă asta înseamnă să renunți la certitudini vechi.

Curajul nu este lipsa fricii. Curajul este capacitatea de a merge înainte în ciuda ei, de a o lua cu tine pe drum fără să-i dai voie să-ți decidă direcția. Fie că este fizic, moral sau intelectual, curajul înseamnă același lucru: să alegi să mergi mai departe, chiar și atunci când ar fi mai ușor să te oprești.